Începutul sfârşitului...

Pluteşte în aburi uşori de alcooli. Picioarele îi sunt moi, mintea în vălurele. Nu merge drept dar nu-i pasă. Seara asta a fost extraordinara. O să-i păstreze dulceaţa pentru totdeauna. Dulceaţa si senzaţia aia... Ca un val de căldură, ameţeală şi furnicături care o cuprindeau de jos în sus...

Gangul era întunecat, afară era frig. Tremura ca varga, de fapt. Mâinile aproape îi amorţiseră, dar ea le-a cuprins între degete şi i le-a încălzit. 

Troleul e murdar. E un model vechi, care scarţâie şî tremură din toate încheieturile la fiecare schimbare de viteză. Când accelerează se aude un uruit înfundat, inconfundabil. E duminică seară... în Rahova. Sunt destule scaune goale, dar unii pasageri călătoresc în picioare, din obişnuinţă... Acum e liber, dar nimeni nu s-ar fi sinchisit de aglomeraţie.

Un danf de băutură i se strecoară in nări. Mai intai e subtil, uşor inţepător, apoi devine acru şi iute, încreţindu-i căptuseala nasului, gătul, somacul. Întoarce capul. Pe fereastră se năclăiesc dâre de roşu, alb şi albatru florescent. Vrea să închidă ochii, dar nu poate. Nu vrea să atragă atenţia. Ar vrea să fie invizibila, să se înfaşoare atât de strâns şi să se micşoreze până la dispariţie, exact ca în desenele animate. Sub scaunul din faţa eizace o floare de tufănică... călcată în picioare. Ii trece prin faţa ochilor albul imaculat al florii chiar înainte ca o talpă neatentă să-l murdărească. Neapărat o talpă neatentă. Ce fel de om ar fi acela care ar călca în picioare o floare, cu bună ştiinţă?

Putea să fie chiar ea. În bulversarea ei, în ceaţa care-o acoperă în majoritatea timpului, cine ştie peste câte flori nu a călcat, cine ştie câte frumuseţi nu a întinat. Cu ce e mai buna ea decât oamenii ăştia? Femeia din faţă şi băiatul ei preadolescent- cu ce e mai buna decât ei? Au haine de piele, ieftine şi tocite şi pantofi cremuiţi recent, dar murdari. Se pare că-s pe drumuri de azi-dimineaţă, au două genţi de voiaj, una dintre ele cu fermoarul rupt. O bătrână scundă, cu nişte fire de păr impresionante în bărbie abia se târăşte spre uşă, urmează staţia ei...

Pămâtul era rece la umbra viţei, deşi aerul era foarte cald. Nu se simţea nici o adiere, doar o urmă de răcoare se răspănddea de sub frunzele transparente. Era aşezată direct pe pământ, în iarbă Simţea înţepăturile tulpinilor de colilie si bâzâitul musculiţelor la urechi. Mirosea a iarbă, a iarbă uşor încinsă şi a sevă crudă. Privite de jos, frunzele de viţă păreau pergamentoase şi lumina le dadea un aer de vitralii.
Oare aşa e într-o catedrală? Un autor descria o dată, nu-şi mai amintea în ce carte, ca intrând intr-o catedrală s-a simţit paralizat de uimire, că frumuseţea l-a proptit în loc, că l-au copleşit sentimente de mareţie si de smerenie amestecate. Nu ştia dacă aşa s-ar fi simţit şi într-o catedrală, probabil că nu. Cel puţin bisericile în care fusese până atunci n-o impresionaseră.
De câte ori fusese în biserică avusese impresia că e o ipocrită. Deşi trecuse de multe ori prin ritualul respectiv niciodată nu era sigură de ce o să urmeze. Pentru cei din jur părea transfigurată, cuminte şi pierdută in rugăciune. Confundau tăcerea şi imactivitatea cu smerenia. De fapt, se simţea o ipocrită pentru că nu reuşea să fie atentă. Gândurile zburau, zburau pe fereastră la soarele difuz printre crengile innegrite de iarnă, zbura la sunetul toacei şi la bărbatul cu cocoaşă care o mânuia, la sunetul bondarilor din cimitir, la copiii care îi vor vâna chiar în aceeaşi zi si îi vor lega cu aţă după care îi vor uita sub borcane de gem, spre pieire. Copiii sunt iresponsabili. Un bondar e doar o jucărie... asta până te înţeapă, după care se transformă intr-o creatura a demonilor. Călcăiele prafuite, dar neîntârite încă de ani, se grăbesc să trasforme bărzăunele într-o mâzgă cenusie şi văscoasă. Cocoloşită în praf, urmă de umezeală transformată în clisă, nimic nu mai aminteşte de zvâcniturile în albastru si auriu de mai devreme. Bâzâitul e retezat, liniştea are răsunet de gol.

Vinişoarele frunzei din dreptul ochilor îi amintesc de propriile vene. Ridică dreapta, mâna si o priveşte. Apoi o ridică şi pe stânga. Marginile degetelor sunt de un roşu incandescent. Sânge şi foc, asta priveşte, foc prin sânge.

Cârceii, oh, cârceii. De ce a privit cârceii? Chiar acum unul dintre ei i se încolăceşte în jurul măruntaielor, în fundul pieptului. Seamănă atăta cu suviţele ei... Inchide ochii.

E o senzatie cunoscuta si totusi noua, ori de cate ori apare... E ceva alunecos, ca niste falduri de velur negru... Ea se pricepe mult mai bine la astfel de descrieri... 

Simt ca ii regasesc pasii pe acelasi drum... ca-i retraiesc greselile. Sunt marcata irevocabil de poezia ei, de ideile ei, de sensibilitatea ei.

Dar nu suport sa fiu in umbra cuiva... nu in domeniul asta. Nu atunci cand vreau sa creez...

Totusi, ea e singura persoana care-mi seamana intr-atata. Intelegerea asta reciproca n-am mai avut-o cu nimeni. 

Oare de ce se teme? Oare de ce a ezitat? Nu pare genul care ar avea o problema cu socializarea... Nu pare, dar parerile pot fi inselatoare.

Stai acolo, aplecată deasupra tastelor. Habar nu ai cât ești de frumoasă. Sper că ai pe cineva care să te iubească acasă… sper că ai pe cineva care să te aștepte la colțul blocului, să te îmbrățișeze, să-ți strângă mâinile reci și vinete de ger și să sufle în ele.

Mi-e sufletul un ghem, un ghem de sfoara pe care l-ai scapat pe jos, intr-o miriste, si a adunat spini. Mici bucati de frunze uscate cu ghimpi pe margine si cu peri aspri pe dos.

Nu mai pot sa privesc in oglinda apei, nu-mi mai vad fundul sufletului.

Mi se pare acoperit cu ceara si cu mazga.

Mi se pare un teren necultivat in care s-au aciuiat buruieni si pe care nu le-am abservat crescand. 

M-am oprit din visat si odata cu visele a secat si izvorul.

As vrea sa mai pot vedea ca in copilarie, sa mai pot crea ca atunci...

Macar micile povestioare de seara... macar mici povestiri erotice... ceva, oricat de mic si neinsemnat

Ma simt stearpa si pustie

De unde vine seceta asta? Ce s-a intamplat cu fantana mea?

Definită de contrarii... Nu ne aflam toţi mereu in faţa unor cumpene... mereu putem alege ce să fim, deseori alegerile bătându-se cap în cap.
Aş vrea să fiu un om mai unilateral, dar dualitatea şi ambiguitatea îmi impregnează viaţa. Chiar dualitatea dintre sentimente şi gândire, dintre chemarea eului şi chemarea celorlalţi. Un om unilateral e aparent omul perfect, cel care ştie exact ce vrea şi care acţionează întotdeauna în consecinţă... Dar unde găseşti acest om unilateral şi, odată găsit, sa fie el desavârșit?
Dualitatea si ambiguitatea ne impregneaza viata. Oamenii unilaterali, daca exista asa ceva, mi se par neinteresanti. Cu cat tusele sunt mai groase, contradictiile mai puternice, cu atat creste riscul de a fi sfărmat de ele... dar si potentialul de evolutie, de realizare.

Cand va veni noaptea aceea
Marea intunecare, frigul... nu-mi fac nici un plan.
Odata ce-ai deschis usa nu mai poti privi inapoi...
Dar daca vartejul ma va face sa privesc
Ce-am sa vad din viata mea decat ruine
Schite, incercari, planuri marete si meschine
Minciuni mici si mari, unele catre altii, majoritatea catre mine
Cand am de facut ceva imi irosesc grauntele de piatra in vant
Cand sunt pe un camp larg nu privesc in zare
Nu privesc norii muta si inmarmurita
Asa mi-ar place sa fac, dar nu o fac
Ma gandesc tot la lucrurile marunte din camaruta mea
Camaruta asta stramta care zumzaie cu aceleasi muste ofticoase
Nu ma lasa sa dorm, imi tulbura trezirea aceste efemeride mereu prezente
Se trag unele dupa altele, una se oua o mie si din o mie de mii nu se alege nimic
Decat alte bazaituri
odata visam ca un batran ma va invata cum ce construieste o capcana
Ma gandeam la ea ca la o ulcica
Din aceea de lut ars
Si eu le-as fi prin si le-as fi bagat acolo
Si nu le-as fi dat drumul decat cu program
Dar alea n-ar mai fi muste, ar fi albine
Si eu suntdintre stuparii aceia care pregatesc borcanele pt miere
Inainte ca barzaunii lor sa fi roit
Iata mustele mele, deja au innegrit o pagina
Se bat intre ele, discuta
Unele isi fraca piciorusele minuscule si te privesc indolente asteptand sa scoti ceva de mancare
Poate o alta bucatica de suflet pe care sa o devoreze...

Vorbesc cu tine si simt ca nu ma intelegi
Cred ca-ti par prea complicata, prea pretentioasa
Eu si citatele mele din carti
Eu si hainele mele jerpelite
Tu vrei doar sa te joci
Te joci de-a iubirea, te joci de-a sarutatul
Nu te interesea ce spun, ma privesti in ochi si-mi zambesti
Esti ca un catelus, cand il vezi iti vine sa-l strangi in brate de drag
... mai ales ca te iubeste neconditionat
Dar oare ma iubesti neconditionat? Ce-ti place la mine?
Nu port nici o masca... in mare parte a timpului. Sau port una de atat timp ca mi s-a incrustat in piele
Si atunci, daca pe mine nu ma placi, ce-ti place
Sau poate iti placea doar ideea de mine
Doar pt ca paream a fi ceea ce cauti oare?
tu nu pari ceea ce caut eu, n-ai parut niciodata
De asta dezamagire n-o sa am parte...
Si totusi  imi placi. Imi place firea ta simpla
Esti o adevarata femeie... si doar o fetita

De unde inclinatia asta a mea pt filosofare?...
Filosof de birt... filosoafa
Simt nevoia sa aberez si parca n-am cu cine

Frig, fiori ca nise tepi... ca ariciul mort pe un drum de tara... inconjurat de praf galben si cantec de ciocarlani. Amurg parfumat in puf de camp. Clisa... clisa neagra ce-ti ramane pe degete si pe ghete. Dar e atat de fina la atingere, e aproape ca plastilina.
Vreau sa simt din nou. Vreau sa zambesc, sa ating, sa fiu libera. Oare asa e si pentru ceilalti? 
viata imperfecta ca o schita, provizorie...
O sa fac mai bine maine... o sa treaca...
Amanari peste amanari. Evitari si negari...
Gandurile mele suna ca o tingire sparta cand vei s-o lovesti cu lingura si sa faci muzica. Nu exista cantaretul din spatele lingurei care sa-i imprime ritmul. Azi m-am simtit falsa. Ceea ce e si mai rau, e o falsitate aproximativa. Nu-i nimic mai dezgustator decat o semi-mincinoasa.

Mai am doar 2 zile si jumatate ca sa invat pt examen si n-am nici un chef. Nu ma mira de loc. Azi am fost la facultate sa-mi semneze cererea de marire. Ma temeam ca n-o s-o gasesc pe profa acolo si in acelasi timp nu-mi faceam griji... E ciudat cum uneori simt daca ceva va decurge bine sau rau. Pur si simplu intuiesc. Poate nu e u cuvant potrivit. Dnar simt este. Nu sunt ingrijorata in legatura cu ceva si stiu ca va fi bine side cele mai multe ori am dreptate.
De acum incolo vreau sa fiu mai atenta la visele mele. Sunt foarte importante. De obicei le uit dupa ce deschid ochii. Stiu ca metoda e sa ti le amintesti imediat ce le-ai avut, in ordinea inversa desfasurarii... dar :|
 In alta ordine de idei, viata mea e destul de goala, de seaca. Nici n-am mai citit, n-am mai vazut filme, de invatat n-am invatat... Ufff
Gata, asta trebuie sa inceteze!
Nu mi-as fi inchipuit viata mea asa acum vreo 4 ani. Chiar deloc. Peste 2 saptamani implinesc 21 de ani. In unele tari asta reprezinta majoratul. Dar ca si celalalt majorat, nici pe asta nu-l vad ca pe ceva extraordinar. Sunt mai matura decat la 17, si decat la 18 si chiar decat la 20, dar nu pot sa identific exact ce s-a schimbat. Imbatranesc...
Ce deplang cel mai mult e pierderea imaginatiei.In copilarie era una din comorile mele. Nu stiu cum, dar s-a irosit, a disparut... De fapt, uneori o mai simt inca, e acolo, undeva in adanc, dar nu o mai pot accesa.
Limbajul meu poetic s-a transformat intr-un limbaj tehnic... tehnic-rudimentar poetic.

E un frig al dracului. Mi-au inghetat piciorele, stau infasurata in paturi si vreau sa dorm. Nici n-a venit bine toamna si vreau sa plece! 

Degetele imi sunt inghetate ca niste muraturi. Unghiile sunt probabil vinete, dar nu pot fi sigura pentru ca n-am curajul sa verific. Cand inchid ochii imi rasar in fata ciorchini de struguri, cu coditele lor rasucite. Asa trebuie sa fie toamna... doar struguri, frunze ingalbenite si fosnitoare... A da, si miros de fructe coapte. Fara frig... fara ceata, fara noroi.

E vorba de sentimentul ăla particular. Îl are toată lumea, dar la unii dintre noi e mai acut. E ca şi când un cuţit încins ţi s-ar plimba prin măruntaie, dar tu eşti amorţit şi abia îl simţi.
Uneori ai nevoie să vorbeşti cu cineva despre asta. Dar când apare acel sentiment ori poartă de comunicare e închisă. El e chiar zăvorul... care cade greu pe poarta sufletului cu un bubuit înfundat.
Ai nevoie de terapie. Da, oricine are nevoie de terapie. Cum alungi această căptuşeală, cum te dezbări de ea? Şi cum faci asta atunci când nu vrei?
În momenetul ăsta vreau să urlu, vreau să plec departe, să mă plâng, dar nu vreau să ies din casă.

Ce caut eu e alinarea. Cine mi-o va oferi? Vreau să împărtăşesc cu ceilalţi minunea lumii, dar eu însămi nu am descoperit-o. In ce constă viaţa mea? La ce mă pricep eu mai bine?
Cum vreau să ajut umanitatea? Cum pot să mă ajut pe mine? Pot să fac orice îmi doresc, dar nu-mi doresc cu adevărat nimic. Am nevoie să reintru în contact cu MINE. Cum? Când cu fiecare respiraţie mă îndepărtez şi mai mult de mine?
Sunt o persoană profund singuratică, de ce caut mereu ajutor în exterior? Nu cred oare în zisa că la discipolul pregătit dascălul vine singur?
Cred în puterea vindecării, în regenerare, în transformare?
Am nevoie de un refugiu, am nevoie de energie ca să pot merge mai departe. Şi totuşi am ezitat... E o urmă de îndoială pe sufletul meu. E ceva care-mi otrăveşte convingerile. E ca şi când părerile diferitelor religii s-ar fi contaminat, aşa cum felurile de mâncare de pe o farfurie îşi împrumută mirosurile.
As putea face orice, dar nu pot alege, nu mi-am găsit ceva în care să cred, să ma dedic cu tot sufletul. Sunt în căutare...
Vreau să ies din starea asta de ameţeală, de haos care pluteşte peste tot în viaţa mea, în mintea mea, în sufletul meu. Toate sunt amestecate, toate îşi împrumută mirosurile.
Simt că în piept îmi bate un suflet incorsetat si nu am posibilitatea să-l eliberez. Mă împiedic în cuvinte.

O sa incep... chiar in secunda asta. Sau in urmatoarea... 

Asa fac mereu. Imi vine o idee, dar pana sa apuc s-o scriu trebuie sa am grija de toate detaliile... si tot pregatindu-ma s-o formulez, am si pierdut-o. Sau sunt prea plictisita ca sa continui.

Asta va fi refugiul meu. Locul unde voi scrie fara teama. E ca un caiet, un jurnal cum obisnuiau sa tina mai ales fetele pe vremuri, in care o sa pot sa scriu fara sa ma ingrijorez ca cineva il va citi.

Ceea ce paradoxal, pentru ca poate fi citit de oricine... Unul in care pot scrie fara ca nimeni sa nu stie ca am fost eu. 

Culmea e ca nu sunt foarte secretoasa in viata de toate zilele. Dar nu sunt nici libera, nu sunt chiar o carte deschisa. Multe din gandurile de aici au mai fost exprimate si cu alte ocazii, mai ales prietenilor. Poate ca n-am mers pana la capat in unele cazuri, dar am spus destule. Sunt aici pentru ca simt nevoia sa ma descarc si nu vreau sa impovarez pe nimeni cu trancanelile mele. 

Imi place sa ascult oamenii cand isi spun pasurile si imi place sa fac conversatie... dar am o usoara (sau grea, dupa caz) ezitare cand vine vorba de ale spune pe ale mele.