E vorba de sentimentul ăla particular. Îl are toată lumea, dar la unii dintre noi e mai acut. E ca şi când un cuţit încins ţi s-ar plimba prin măruntaie, dar tu eşti amorţit şi abia îl simţi.
Uneori ai nevoie să vorbeşti cu cineva despre asta. Dar când apare acel sentiment ori poartă de comunicare e închisă. El e chiar zăvorul... care cade greu pe poarta sufletului cu un bubuit înfundat.
Ai nevoie de terapie. Da, oricine are nevoie de terapie. Cum alungi această căptuşeală, cum te dezbări de ea? Şi cum faci asta atunci când nu vrei?
În momenetul ăsta vreau să urlu, vreau să plec departe, să mă plâng, dar nu vreau să ies din casă.

Ce caut eu e alinarea. Cine mi-o va oferi? Vreau să împărtăşesc cu ceilalţi minunea lumii, dar eu însămi nu am descoperit-o. In ce constă viaţa mea? La ce mă pricep eu mai bine?
Cum vreau să ajut umanitatea? Cum pot să mă ajut pe mine? Pot să fac orice îmi doresc, dar nu-mi doresc cu adevărat nimic. Am nevoie să reintru în contact cu MINE. Cum? Când cu fiecare respiraţie mă îndepărtez şi mai mult de mine?
Sunt o persoană profund singuratică, de ce caut mereu ajutor în exterior? Nu cred oare în zisa că la discipolul pregătit dascălul vine singur?
Cred în puterea vindecării, în regenerare, în transformare?
Am nevoie de un refugiu, am nevoie de energie ca să pot merge mai departe. Şi totuşi am ezitat... E o urmă de îndoială pe sufletul meu. E ceva care-mi otrăveşte convingerile. E ca şi când părerile diferitelor religii s-ar fi contaminat, aşa cum felurile de mâncare de pe o farfurie îşi împrumută mirosurile.
As putea face orice, dar nu pot alege, nu mi-am găsit ceva în care să cred, să ma dedic cu tot sufletul. Sunt în căutare...
Vreau să ies din starea asta de ameţeală, de haos care pluteşte peste tot în viaţa mea, în mintea mea, în sufletul meu. Toate sunt amestecate, toate îşi împrumută mirosurile.
Simt că în piept îmi bate un suflet incorsetat si nu am posibilitatea să-l eliberez. Mă împiedic în cuvinte.