Troleul e murdar. E un model vechi, care scarţâie şî tremură din toate încheieturile la fiecare schimbare de viteză. Când accelerează se aude un uruit înfundat, inconfundabil. E duminică seară... în Rahova. Sunt destule scaune goale, dar unii pasageri călătoresc în picioare, din obişnuinţă... Acum e liber, dar nimeni nu s-ar fi sinchisit de aglomeraţie.

Un danf de băutură i se strecoară in nări. Mai intai e subtil, uşor inţepător, apoi devine acru şi iute, încreţindu-i căptuseala nasului, gătul, somacul. Întoarce capul. Pe fereastră se năclăiesc dâre de roşu, alb şi albatru florescent. Vrea să închidă ochii, dar nu poate. Nu vrea să atragă atenţia. Ar vrea să fie invizibila, să se înfaşoare atât de strâns şi să se micşoreze până la dispariţie, exact ca în desenele animate. Sub scaunul din faţa eizace o floare de tufănică... călcată în picioare. Ii trece prin faţa ochilor albul imaculat al florii chiar înainte ca o talpă neatentă să-l murdărească. Neapărat o talpă neatentă. Ce fel de om ar fi acela care ar călca în picioare o floare, cu bună ştiinţă?

Putea să fie chiar ea. În bulversarea ei, în ceaţa care-o acoperă în majoritatea timpului, cine ştie peste câte flori nu a călcat, cine ştie câte frumuseţi nu a întinat. Cu ce e mai buna ea decât oamenii ăştia? Femeia din faţă şi băiatul ei preadolescent- cu ce e mai buna decât ei? Au haine de piele, ieftine şi tocite şi pantofi cremuiţi recent, dar murdari. Se pare că-s pe drumuri de azi-dimineaţă, au două genţi de voiaj, una dintre ele cu fermoarul rupt. O bătrână scundă, cu nişte fire de păr impresionante în bărbie abia se târăşte spre uşă, urmează staţia ei...