Pămâtul era rece la umbra viţei, deşi aerul era foarte cald. Nu se simţea nici o adiere, doar o urmă de răcoare se răspănddea de sub frunzele transparente. Era aşezată direct pe pământ, în iarbă Simţea înţepăturile tulpinilor de colilie si bâzâitul musculiţelor la urechi. Mirosea a iarbă, a iarbă uşor încinsă şi a sevă crudă. Privite de jos, frunzele de viţă păreau pergamentoase şi lumina le dadea un aer de vitralii.
Oare aşa e într-o catedrală? Un autor descria o dată, nu-şi mai amintea în ce carte, ca intrând intr-o catedrală s-a simţit paralizat de uimire, că frumuseţea l-a proptit în loc, că l-au copleşit sentimente de mareţie si de smerenie amestecate. Nu ştia dacă aşa s-ar fi simţit şi într-o catedrală, probabil că nu. Cel puţin bisericile în care fusese până atunci n-o impresionaseră.
De câte ori fusese în biserică avusese impresia că e o ipocrită. Deşi trecuse de multe ori prin ritualul respectiv niciodată nu era sigură de ce o să urmeze. Pentru cei din jur părea transfigurată, cuminte şi pierdută in rugăciune. Confundau tăcerea şi imactivitatea cu smerenia. De fapt, se simţea o ipocrită pentru că nu reuşea să fie atentă. Gândurile zburau, zburau pe fereastră la soarele difuz printre crengile innegrite de iarnă, zbura la sunetul toacei şi la bărbatul cu cocoaşă care o mânuia, la sunetul bondarilor din cimitir, la copiii care îi vor vâna chiar în aceeaşi zi si îi vor lega cu aţă după care îi vor uita sub borcane de gem, spre pieire. Copiii sunt iresponsabili. Un bondar e doar o jucărie... asta până te înţeapă, după care se transformă intr-o creatura a demonilor. Călcăiele prafuite, dar neîntârite încă de ani, se grăbesc să trasforme bărzăunele într-o mâzgă cenusie şi văscoasă. Cocoloşită în praf, urmă de umezeală transformată în clisă, nimic nu mai aminteşte de zvâcniturile în albastru si auriu de mai devreme. Bâzâitul e retezat, liniştea are răsunet de gol.
Vinişoarele frunzei din dreptul ochilor îi amintesc de propriile vene. Ridică dreapta, mâna si o priveşte. Apoi o ridică şi pe stânga. Marginile degetelor sunt de un roşu incandescent. Sânge şi foc, asta priveşte, foc prin sânge.
Cârceii, oh, cârceii. De ce a privit cârceii? Chiar acum unul dintre ei i se încolăceşte în jurul măruntaielor, în fundul pieptului. Seamănă atăta cu suviţele ei... Inchide ochii.
joi, 6 noiembrie 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu