Despre irosirea vieţii şi alţi demoni...

Toţi prietenii m-au auzit spunând măcar de câteva ori "simt că-mi irosesc viaţa!". Cât aş vrea să nu mai folosesc fraza asta, dar mai ales să nu mai simt nevoia s-o spun.
De vreo două săptămâni sunt în "perioada neagră" adică presesiune şi, de luni, sesiune.
Urmează încă o lună în care n-o sa fac altceva decât să memorez nişte informaţii din care nu voi folosi decât 10%, cu indulgenţă.
Şi vine întrebarea "dacă n-ai învăţa, ce-ai face?" Probabil că tot aş studia... altceva. Nu mă văd făcând lucruri concrete, nu mă văd ancorată în material, în lumea dură a banilor, a afacerilor, a intrigilor. Voi rămâne toată viaţa o visătoare, o străină, imersată în lumea cărţilor şi a ideilor, chiar dacă ideile alea ale mele nu vor fi auzite decât de un grup restrâns de prieteni.
De câte ori e vorba de viaţa închinată studiului, în minte îmi răsar două imagini, pe de o parte e portretul bătrânului dascăl, cel din "Scrisoarea I" şi pe de alta imaginea profesoarelor mele. Majoritatea sunt necăsătorite şi sunt mai adânc sau mai puţin adânc ancorate în viaţa academică... adică "NeFe-uri care n-au altceva de făcut decât să ne otrăvească nouă viaţa".
Ori eu nu vreau să apuc pe nici unul din aceste drumuri. Vreau să am o viaţă completă, vreau dragoste, vreau călătorii, vreau să simt că muncesc pentru ceva...