Redundant...

Bineînţeles, apreciez lucrurile mărunte abia când nu le mai am. Faptul că n-am fost "conectată cu tehnologia", mi-a permis să mă distanţez puţin de lumea virtuală şi poate să arunc o privire mai atentă către realitatea imediată... Şi am găsit-o destul dezamăgitoare. Viaţa mea nu e suficient de interesantă, de plină fără elementele astea inefabile care sunt conversaţiile cu prietenii, fie ei "imaginari" sau nu... Dacă iau din ea cărţile, iau din ea muzica, iau filmele... ce-mi rămâne? Rămâne să mă gândesc redundant la aceleaşi probleme. Fără ceilalţi în preajmă, gândurile răsună mult mai tare, mai obsedant. Desfac acelaşi ghem de aţă cânepie, care a adunat scame, frunzuliţe şi scaieţi, îl desfac şi-l înfăşur... iar şi iar.
Nu mai suport persoana asta slabă, care se teme de orice umbră, de orice zgomot, care nu e în stare să înfrunte lumea singură, dar nici nu suportă pe nimeni în preajma ei. Mi se pare demnă de milă. Aş vrea s-o apuc de umeri şi să-i trag o păruială zdravănă. Aş vrea s-o zgudui şi să-i strig "Trezeşte-te! Viaţa trece pe lângă tine. Ai două'ş'doi de ani şi nu se ştie dacă ţi-au mai rămas încă pe atât. Vrei să-ţi petreci restul vieţii dormind, visând la cai verzi pe pereţi?" Aş vrea să-i strig, dar nu ştiu dacă aş ajuta-o cu ceva. Nu am răspunsurile, sunt pierdută...