Iata-ma la 22 de ani: depresiva, in pragul esecului scolar, aproape singura. Nu pot sa spun ca sunt complet singura, am cativa prieteni care imi mai lumineaza zilele. Dar adevarul e ca si ei sunt la fel de singuri ca si mine, la fel de izolati in propria lor bula de egoism si tristete. Ma tot agat de cate o persoana, dar de ce? Ce ma face sa cred ca fericirea mea se gaseste la alte persoane.
Asta e problema: iadul si paradisul sunt ceilalti! Nu pot fi fericita singura, chiar daca sunt o singuratica. Nu am nevoie de multimi, am nevoie de cateva persoane importante in viata mea.
Camera mea de la camin e goala. Nu am personalizat-o cu nimic. Am doar teancuri peste teancuri de carti si cursuri. Am cateva sertare cu nimicuri adunate: pixuri, cosmetice pe care nu le voi folosi niciodata, genti, pungi, iar pungi, incarcatoare de telefon, unghiere si alte ustensile asemanatoare, CD-uri, markere, o harta.
Sunt niste lucruri la care pot renunta in orice clipa.
Cred ca asta sugereaza faptul ca nu vreau sa ma acomodez in locul ala, nu vreau sa devina casa mea, desi, fara sa-mi dau seama, e "acasa". In timpul asta, adevarata "acasa" devine din ce in ce mai straina. Cate zeci de ani voi mai pluti cu ancora taiata?
Da, in seara asta aberez. Pentru ca, desi n-am baut decat ceai de musetel toata ziua, ma simt... aiuranda.