Redundant...

Bineînţeles, apreciez lucrurile mărunte abia când nu le mai am. Faptul că n-am fost "conectată cu tehnologia", mi-a permis să mă distanţez puţin de lumea virtuală şi poate să arunc o privire mai atentă către realitatea imediată... Şi am găsit-o destul dezamăgitoare. Viaţa mea nu e suficient de interesantă, de plină fără elementele astea inefabile care sunt conversaţiile cu prietenii, fie ei "imaginari" sau nu... Dacă iau din ea cărţile, iau din ea muzica, iau filmele... ce-mi rămâne? Rămâne să mă gândesc redundant la aceleaşi probleme. Fără ceilalţi în preajmă, gândurile răsună mult mai tare, mai obsedant. Desfac acelaşi ghem de aţă cânepie, care a adunat scame, frunzuliţe şi scaieţi, îl desfac şi-l înfăşur... iar şi iar.
Nu mai suport persoana asta slabă, care se teme de orice umbră, de orice zgomot, care nu e în stare să înfrunte lumea singură, dar nici nu suportă pe nimeni în preajma ei. Mi se pare demnă de milă. Aş vrea s-o apuc de umeri şi să-i trag o păruială zdravănă. Aş vrea s-o zgudui şi să-i strig "Trezeşte-te! Viaţa trece pe lângă tine. Ai două'ş'doi de ani şi nu se ştie dacă ţi-au mai rămas încă pe atât. Vrei să-ţi petreci restul vieţii dormind, visând la cai verzi pe pereţi?" Aş vrea să-i strig, dar nu ştiu dacă aş ajuta-o cu ceva. Nu am răspunsurile, sunt pierdută...

Despre irosirea vieţii şi alţi demoni...

Toţi prietenii m-au auzit spunând măcar de câteva ori "simt că-mi irosesc viaţa!". Cât aş vrea să nu mai folosesc fraza asta, dar mai ales să nu mai simt nevoia s-o spun.
De vreo două săptămâni sunt în "perioada neagră" adică presesiune şi, de luni, sesiune.
Urmează încă o lună în care n-o sa fac altceva decât să memorez nişte informaţii din care nu voi folosi decât 10%, cu indulgenţă.
Şi vine întrebarea "dacă n-ai învăţa, ce-ai face?" Probabil că tot aş studia... altceva. Nu mă văd făcând lucruri concrete, nu mă văd ancorată în material, în lumea dură a banilor, a afacerilor, a intrigilor. Voi rămâne toată viaţa o visătoare, o străină, imersată în lumea cărţilor şi a ideilor, chiar dacă ideile alea ale mele nu vor fi auzite decât de un grup restrâns de prieteni.
De câte ori e vorba de viaţa închinată studiului, în minte îmi răsar două imagini, pe de o parte e portretul bătrânului dascăl, cel din "Scrisoarea I" şi pe de alta imaginea profesoarelor mele. Majoritatea sunt necăsătorite şi sunt mai adânc sau mai puţin adânc ancorate în viaţa academică... adică "NeFe-uri care n-au altceva de făcut decât să ne otrăvească nouă viaţa".
Ori eu nu vreau să apuc pe nici unul din aceste drumuri. Vreau să am o viaţă completă, vreau dragoste, vreau călătorii, vreau să simt că muncesc pentru ceva...

That black dog, forever on my path...

A reînceput vechea luptă. Reînceput e un mod de a zice, fiind prin natura ei o luptă care nu se termină decât odată cu tine... Mulţi aleg să-i pună capăt prematur, tocmai pentru că nu mai au puterea să se opună. Când ajunge să-ţi ocupe toate clipele, când viaţa însăşi e doar o zbatere ridicolă , începi să te întrebi dacă mai există, ba încă, dacă a existat vreodată ceva în afara EI.
N-am ajuns încă în stadiul în care depresia să mă aducă în stadiul de contemplare a sinuciderii... Nu chiar.
Dar cu fiecare trecere prin valea umbrelor devine din ce în ce mai uşor de înţeles alegerea lor. Te macină pe dinăuntru, te oboseşte, se luptă cu tine, te trânteşte, te muşcă, te înjunghie, te fărâmiţează până când ultima fărâmă de voinţă se scurge din tine.
E acel câine negru, mereu pândindu-ţi calea...

No company’s more hateul than your own
You dodge and give yourself the slip; you seek
In bed or inyour cups from care to sneak
In vain: the black dog follows you and hangs
Close on your flying skirts with hungry fangs. [Horatiu, in engleza...]


Eu o resimt ca pe un nor negru, o ceaţă pâcloasă, cleioasă, în care rămân înfăşurată şi care nu mă mai lasă să văd lumina soarelui... Îi simt apropierea de departe, e aproape un iz, nişte vălurele mici prevestesc apropierea revărsării.

Dar ceata, norul, câinele sunt o realitate doar dacă le dai voie să fie. Preiau controlul doar dacă tu renunţi. Şi atunci, cum să răspund când îi simt prezenţa? Să fug? Am fugit, am fugit cât am putut de tare, mi-am ţinut aproape prietenii, m-am refugiat în studiu, am ieşit la plimbare... Degeaba! Ajung în acelaşi stadiu: deşertăciune.
Doar trăind pentru ceilalţi viaţa ta va avea sens, aşa se spune. Înclin să-i dau dreptate, dar pentru cine? Cine sunt ceilalţi?

Come over here black dog
and I’ll pat you on your head
you’ve been following me for a good long time
I guess you must be my friend
I guess you must be my good friend

I don’t wan you to be my friend no more black dog:
I don’t want you to come around

[Mental as Anything- Black Dog]