Ploua. E o ploaie psihica, o ploaie a sufletului. E un deluviu.
Fluviu... la inceput era doar un suvoi, doar un firicel mic de apa limpede ca o speranta... Pe masura ce inainteaza printre smocurile de gand, pe masura ce-si sapa vadul printre stancile amintirii se face tot mai viguros. La inceput impetuos, apoi din ce in ce mai lent, dar implacabil. Puhoiul de a apa verzuie care navaleste, care curge si aduce toate cu sine. Nu poate fi oprit decat prin desecare, dar odata deviat cursul, raman in urma lui doar taramurile nisipoase si sterpe ale posibilitatilor nerealizate.
Apa vie, apa care aduce moartea.
Te uiti in oglinda ei verzuie si nu te intrebi ce gust are, ce miros, cum ar fi sa-ti atinga pielea... te gandesti doar la cadere, la cele cateva secunde in care poti zbura, in care vantul iti va mangaia urechile si picioarele nu vor mai simti in sfarsit catusele. Vrei sa-ti dai drumul, vrei sa gusti neantul, vrei izbavirea. Dar din interior, genunea iti urla NUUU, opreste-te, e doar iluzia scaparii. Caderea e scurta, dar prapastia e fara fund...