Începutul sfârşitului...

Pluteşte în aburi uşori de alcooli. Picioarele îi sunt moi, mintea în vălurele. Nu merge drept dar nu-i pasă. Seara asta a fost extraordinara. O să-i păstreze dulceaţa pentru totdeauna. Dulceaţa si senzaţia aia... Ca un val de căldură, ameţeală şi furnicături care o cuprindeau de jos în sus...

Gangul era întunecat, afară era frig. Tremura ca varga, de fapt. Mâinile aproape îi amorţiseră, dar ea le-a cuprins între degete şi i le-a încălzit. 

Troleul e murdar. E un model vechi, care scarţâie şî tremură din toate încheieturile la fiecare schimbare de viteză. Când accelerează se aude un uruit înfundat, inconfundabil. E duminică seară... în Rahova. Sunt destule scaune goale, dar unii pasageri călătoresc în picioare, din obişnuinţă... Acum e liber, dar nimeni nu s-ar fi sinchisit de aglomeraţie.

Un danf de băutură i se strecoară in nări. Mai intai e subtil, uşor inţepător, apoi devine acru şi iute, încreţindu-i căptuseala nasului, gătul, somacul. Întoarce capul. Pe fereastră se năclăiesc dâre de roşu, alb şi albatru florescent. Vrea să închidă ochii, dar nu poate. Nu vrea să atragă atenţia. Ar vrea să fie invizibila, să se înfaşoare atât de strâns şi să se micşoreze până la dispariţie, exact ca în desenele animate. Sub scaunul din faţa eizace o floare de tufănică... călcată în picioare. Ii trece prin faţa ochilor albul imaculat al florii chiar înainte ca o talpă neatentă să-l murdărească. Neapărat o talpă neatentă. Ce fel de om ar fi acela care ar călca în picioare o floare, cu bună ştiinţă?

Putea să fie chiar ea. În bulversarea ei, în ceaţa care-o acoperă în majoritatea timpului, cine ştie peste câte flori nu a călcat, cine ştie câte frumuseţi nu a întinat. Cu ce e mai buna ea decât oamenii ăştia? Femeia din faţă şi băiatul ei preadolescent- cu ce e mai buna decât ei? Au haine de piele, ieftine şi tocite şi pantofi cremuiţi recent, dar murdari. Se pare că-s pe drumuri de azi-dimineaţă, au două genţi de voiaj, una dintre ele cu fermoarul rupt. O bătrână scundă, cu nişte fire de păr impresionante în bărbie abia se târăşte spre uşă, urmează staţia ei...

Pămâtul era rece la umbra viţei, deşi aerul era foarte cald. Nu se simţea nici o adiere, doar o urmă de răcoare se răspănddea de sub frunzele transparente. Era aşezată direct pe pământ, în iarbă Simţea înţepăturile tulpinilor de colilie si bâzâitul musculiţelor la urechi. Mirosea a iarbă, a iarbă uşor încinsă şi a sevă crudă. Privite de jos, frunzele de viţă păreau pergamentoase şi lumina le dadea un aer de vitralii.
Oare aşa e într-o catedrală? Un autor descria o dată, nu-şi mai amintea în ce carte, ca intrând intr-o catedrală s-a simţit paralizat de uimire, că frumuseţea l-a proptit în loc, că l-au copleşit sentimente de mareţie si de smerenie amestecate. Nu ştia dacă aşa s-ar fi simţit şi într-o catedrală, probabil că nu. Cel puţin bisericile în care fusese până atunci n-o impresionaseră.
De câte ori fusese în biserică avusese impresia că e o ipocrită. Deşi trecuse de multe ori prin ritualul respectiv niciodată nu era sigură de ce o să urmeze. Pentru cei din jur părea transfigurată, cuminte şi pierdută in rugăciune. Confundau tăcerea şi imactivitatea cu smerenia. De fapt, se simţea o ipocrită pentru că nu reuşea să fie atentă. Gândurile zburau, zburau pe fereastră la soarele difuz printre crengile innegrite de iarnă, zbura la sunetul toacei şi la bărbatul cu cocoaşă care o mânuia, la sunetul bondarilor din cimitir, la copiii care îi vor vâna chiar în aceeaşi zi si îi vor lega cu aţă după care îi vor uita sub borcane de gem, spre pieire. Copiii sunt iresponsabili. Un bondar e doar o jucărie... asta până te înţeapă, după care se transformă intr-o creatura a demonilor. Călcăiele prafuite, dar neîntârite încă de ani, se grăbesc să trasforme bărzăunele într-o mâzgă cenusie şi văscoasă. Cocoloşită în praf, urmă de umezeală transformată în clisă, nimic nu mai aminteşte de zvâcniturile în albastru si auriu de mai devreme. Bâzâitul e retezat, liniştea are răsunet de gol.

Vinişoarele frunzei din dreptul ochilor îi amintesc de propriile vene. Ridică dreapta, mâna si o priveşte. Apoi o ridică şi pe stânga. Marginile degetelor sunt de un roşu incandescent. Sânge şi foc, asta priveşte, foc prin sânge.

Cârceii, oh, cârceii. De ce a privit cârceii? Chiar acum unul dintre ei i se încolăceşte în jurul măruntaielor, în fundul pieptului. Seamănă atăta cu suviţele ei... Inchide ochii.